In acorduri...

Intind mana si ridic micutza mandolina din mijlocul mormanului de carti. Suflu praful de pe corpul fragil si o pun pe genunchi... privirea imi aluneca pe corpul ei... peste o suta de ani au trecut de cand lutierul a creat-o din lemn si mult suflet... timpul a insemnat-o... dar ranile ei au fost oblojite la timp. Tastele patinate marturisesc ca s-a cantat mult la ea... Este acel model preferat de calatorii si muzicantii ambulanti care colindau Europa secolului trecut, cantand zi de zi pe strada, la mese si castigandu-si probabil cina de pe acea zi... las mana sa imi alunece... vibreaza ca o fiinta vie... imi amintesc de ziua in care dupa ce am reusit sa o repar impreuna cu Santino si i-am pus corzi chiar acolo in atelier i-am auzit in sfarsit vocea... Santino a exclamat: "ce voce dulce are... te-a asteptat cel putin 50 de ani ca sa o auzi... sa stii ca se bucura acum ca un copil"... Sunt doar pasager in viata ei... o figura care se alatura lungului sir de copii, batrani, orfani, calatori, cersetori, tigani care au cantat cu ea. Un astfel de instrument traieste... are un destin al sau cu o energie interioara teribila sub forma unui corp frumos si fragil... cunoaste, invata, sufera si se bucura... simte si reda plansul si bucuria sufletului omenesc prin muzica. Muzica, frumusetea durerii, insufletirea unei inimi puternice sau eliberarea suferintei iubirii neimpartasite. Nietzsche spunea ca "viata fara muzica ar fi o greseala"... eu...o mangai si ii soptesc: vreau sa cant cu tine si am sa invatz de la tine... ai doar atatea sa imi spui.

Cuvinte mici...

Trenul gonea umpland linistea apusului cu zgomotul sau ritmic. Numai ce iesise din defileu si orizontul s-a deschis permitand orintre dealurile lenese o splendida panorama a apusului. Cat de mare si rosu poate sa fie uneori soarele! Priveam cu indrazneala... scrutam fiecare detaliu cu optimismul omului tanar care are convingerea ca orice este posibil. Tineam in mana dreapta ceea ce atunci era intreaga mea lume. Era frumos si vesnic. Venise momentul... si am promis... cu privirea spre regizorul spectacolului din care deja faceam parte am rostit cu vocea gandului lucruri mari, lucruri posibile si minunate... viata mea capata sens si se inobila. Cavalerul mic devenea unul mare, real... ... Acum... mai aud ceva din muzica trenului si uneori simt mirosul de fier ruginit al vagonului... mi-a ramas promisiunea... inca mi-o tin desi este imposibila... sunt doar un Don Quijote, dar mai fericit decat cei pentru care vorbele sunt spuse doar pentru frumusetea si mirajul lor. Aud: eu nu am incredere in nimeni!... ca si cum ar fi ceva admirabil aici... e atat de simplu sa nu ai incredere si nici sa o pretinzi mai departe... ai dreptul la o abundenta de vorbe goale iar a uita si ignora intregesc firescul adeseori spoit cu stil si eleganta... cuvintele devin mici, goale, fara valoare pe masura acelora ce le spun... spuse de oameni... dar cui?...

Din iubire de oameni...

...e tarziu si stau de ceva timp urmarind miscarea intermitenta a cursorului iar degetele agatza cu greu un capat de gand pe care sa il inoade sub forma de cuvinte. Ni se spune de atata timp "Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti" fara insa a detalia cineva ce inseamna acest lucru... si eu ma intreb cum sa imi iubesc aproapele daca eu n-am habar cum sa ma iubesc pe mine... sau mai rau daca am un sentiment negativ in ceea ce ma priveste? Oare daca ajungi sa te urasti pe tine, poti iubi pe altii...? Cat de putini sunt totusi cei care sa spuna ca nu isi iubesc macar copilul, iubita, parintii si pe altii... si totusi cati dintre acestia macar dau de inteles ca s-ar iubi pe ei cu ceva?... Dar, cum sa te iubesti pe tine insuti? Sa fie convingerea ca multitudinea atributelor ce te definesc sunt minunate?... sau o proiectia pozitiva a propriei persoane?... Avem atata energie incat iubindu-ne pe noi sa mai ramana ceva si pentru aproapele nostru?... Nu vi s-a intamplat niciodata sa analizati un fenomen exterior care sa para clar ca lumina zilei si la implementarea asupra propriei persoane sa esueze lamentabil? De ce iubirea ar face exceptie?... Pare pe departe mult mai clar cum sa iubim decat cum sa ne iubim. Caminante spunea: “Probabil adevarata nefericire nu e sa nu fii iubit, ci sa nu poti iubi”. Ascetii manastirilor spun adesea ca iubirea trebuie inmultita si asta incepand cu primul om pe care il intalnim...fiecare om nou pe care il intalnim in viata noastra devine un candidat la iubire... dar... cum sa iubesti pe cineva pe care nu il cunosti?.. daca ne face rau in final...? daca o sa suferim...? si raspunsul mi-l da un parinte de la manastire: "Draga, pe om daca-l iei de bun, bun il gasesti, si daca-l iei de rau, tot pe acela, si rau il gasesti". Oare cati oameni pe care ii judecam si le atribuim defecte ne par asa doar datorita noua? Toti vorbim de iubire, toti cautam iubire... probabil unii chiar avem impresia ca o si meritam asteptand si cautand te miri pe unde... dar facem ceva pentru asta? Voi ce faceti in afara sa visati, sa sperati si sa va rugati?...

Clipe ratate...

Ma uit la ceas... este 03.45 AM ...ies in curte... nu mai ploua... ma asez alaturi de cei doi colegi intre masinile rosii ce dorm tacute... semne de plecare nu sunt... e liniste... Din patru doar trei sporovaim. Utzu, schiteaza doar zambetul sau strengaresc si nu ar spune macar o vorba... Ma uit la canile noastre... toate trei sunt goale... privirea mi se agata de o mica ciobitura de pe maner... Aud: Te tot uiti la ele goale...! Pffuuu... Las ca pun eu ca pe voi nu ma pot baza! Halal linii 2. In timp ce umple canile cu cola continua: Nu o sa mai aman niciodata sa vad o persoana draga atunci cand aceasta ma cauta... uneori nu avem acel mai tarziu... vedem asta atat de des si tot nu pricepem... liniste... radeam cand i-am spus ca avem toata vara la dispozitie... i-am facut cu mana din ambulanta... a fost ultima data cand l-am vazut... Ne uitam lung in cani... ...si oare ce o fi vrut sa imi spuna?...Utzu surade senin... E prea liniste... doar din cand sfaraie zumzaitul lampilor de veghe ... o alta voce: Am fost invatati sa urmarim viitorul ca pe o stea calauzitoare, sa strabatem paduri intunecoase, sa urcam pante grele fara sa ne luam ochii de la tina noastra. Si pierdem atatea pe drum... abandonam clipe nefolosite... traim in trecut sau in viitor, regretam sau speram...dar,... cu prezentul ce facem?... cata liniste... hai sa mergem toti trei la somn ca nu stim ce ne asteapta mai tarziu... imi e dor de Utzu...