Cuvinte mici...

Trenul gonea umpland linistea apusului cu zgomotul sau ritmic. Numai ce iesise din defileu si orizontul s-a deschis permitand orintre dealurile lenese o splendida panorama a apusului. Cat de mare si rosu poate sa fie uneori soarele! Priveam cu indrazneala... scrutam fiecare detaliu cu optimismul omului tanar care are convingerea ca orice este posibil. Tineam in mana dreapta ceea ce atunci era intreaga mea lume. Era frumos si vesnic. Venise momentul... si am promis... cu privirea spre regizorul spectacolului din care deja faceam parte am rostit cu vocea gandului lucruri mari, lucruri posibile si minunate... viata mea capata sens si se inobila. Cavalerul mic devenea unul mare, real... ... Acum... mai aud ceva din muzica trenului si uneori simt mirosul de fier ruginit al vagonului... mi-a ramas promisiunea... inca mi-o tin desi este imposibila... sunt doar un Don Quijote, dar mai fericit decat cei pentru care vorbele sunt spuse doar pentru frumusetea si mirajul lor. Aud: eu nu am incredere in nimeni!... ca si cum ar fi ceva admirabil aici... e atat de simplu sa nu ai incredere si nici sa o pretinzi mai departe... ai dreptul la o abundenta de vorbe goale iar a uita si ignora intregesc firescul adeseori spoit cu stil si eleganta... cuvintele devin mici, goale, fara valoare pe masura acelora ce le spun... spuse de oameni... dar cui?...