In acorduri...

Intind mana si ridic micutza mandolina din mijlocul mormanului de carti. Suflu praful de pe corpul fragil si o pun pe genunchi... privirea imi aluneca pe corpul ei... peste o suta de ani au trecut de cand lutierul a creat-o din lemn si mult suflet... timpul a insemnat-o... dar ranile ei au fost oblojite la timp. Tastele patinate marturisesc ca s-a cantat mult la ea... Este acel model preferat de calatorii si muzicantii ambulanti care colindau Europa secolului trecut, cantand zi de zi pe strada, la mese si castigandu-si probabil cina de pe acea zi... las mana sa imi alunece... vibreaza ca o fiinta vie... imi amintesc de ziua in care dupa ce am reusit sa o repar impreuna cu Santino si i-am pus corzi chiar acolo in atelier i-am auzit in sfarsit vocea... Santino a exclamat: "ce voce dulce are... te-a asteptat cel putin 50 de ani ca sa o auzi... sa stii ca se bucura acum ca un copil"... Sunt doar pasager in viata ei... o figura care se alatura lungului sir de copii, batrani, orfani, calatori, cersetori, tigani care au cantat cu ea. Un astfel de instrument traieste... are un destin al sau cu o energie interioara teribila sub forma unui corp frumos si fragil... cunoaste, invata, sufera si se bucura... simte si reda plansul si bucuria sufletului omenesc prin muzica. Muzica, frumusetea durerii, insufletirea unei inimi puternice sau eliberarea suferintei iubirii neimpartasite. Nietzsche spunea ca "viata fara muzica ar fi o greseala"... eu...o mangai si ii soptesc: vreau sa cant cu tine si am sa invatz de la tine... ai doar atatea sa imi spui.