"You can't give a hug without getting a hug"

De cate ori vi s-a intamplat sa vi se ceara o imbratisare de catre o persoana care avea nevoie? Spuneti drept: Ati oferit acea imbratisare fara sa ezitati si sa analizati macar nitel motivul acelei "ciudate" cerinte? Se spune ca o imbratisare este ca un bumerang si in momentul in care ai oferit-o se intoarce inapoi la tine. Matematic vorbind nu ai cum sa iesi pe minus. Cam ceva de genul acesta imi trecea mie prin minte astazi cand una din colegutzele mele mi-a cerut sa o imbratisez. Era emotionata si cu lacrimi in ochi. Poate ca multi ar spune ca este un gest de slabiciune sau de atitudine femeiasca dar eu cred mai degraba ca este un act de mare curaj. Sa iti exprimi sentimentele cu sinceritate, sa ceri un sprijin si sa vrei sa simti pe cineva alaturi este admirabil. Nu cred ca este nimeni care sa nu fi avut macar odata nevoia de a fi strans in brate si a sfarsit incovrigat strangandu-se neputincios pe sine. Poate ca pozitia acea stransa cu bratele incrucisate a oamenilor tristi este de fapt o tentativa disperata de a strange si a fi strans in brate. Matematica am facut-o... stim ca nu avem cum sa iesim pe minus... dar... de ce ne este inca greu sa o facem?

O alta lume... avem voie sa uitam de ea?

De cate ori ne-am intrebat daca lumea pe care o percepem, fie ea cea interioara, fie una din cele exterioare noua chiar exista in felul in care o vedem noi. Si mai ales ceea ce proiectam noi cat de real este si cat de imaginar. Poate imi spuneti ca fiecare isi creaza lumea sa si ca are dreptul sa si-o proiecteze asa cum doreste, dar este asta suficient sa ne degrivam de responsabilitatea fata de acea persoana? Spunea cineva mult mai intelept decat as putea sa fiu eu vreodata ca "Depresia este o alta perspectiva a realitatii si nu o realitate in sine". In dimineatza aceasta am vizitat o astfel de alta lume, teribila, tabu pentru majoritatea, sectia inchisa a spitalului de psihiatrie. Am vazut corpuri care se deplasau clatinat, apatici cu o destinatie de neinteles. Oameni care plangeau si altii care radeau. O femeie m-a impresionat profund. Plangea... plangea de dor... plangea de dorul copilului pe care nu-l mai vazuse de 2 luni. Nebunia rar vine total si lasa o parte importanta a cugetului si sufletului nealterata... Oare cat sufera acea parte? Cum poate sa fie acea senzatie de neputinta combinata cu acea noua lume. De ce ne e totusi asa de usor sa catalogam acel om drept nebun si sa il izolam cu convingerea ca se va face bine si cu asta basta. Oare se va face bine?... Oare acea suferinta prin care trece, acel dor mistuitor de oameni de a simti uman de a fi recunoscut ca om nu distruge si mai mult firava constructie a psihicului?... Acesta este un caz extrem... dar... in viata noastra de zi cu zi... in lumile noastre aparent normale si fata de oamenii pe care ii intalnim cat de umani suntem?... Daca putem sa uitam o astfel de lume atunci cum sa mai pretindem ca respectam si sa tinem cont de lumea fiecaruia din jurul nostru. Oare de cate ori intram cu bocancii in intimitatea altora, orbiti de propriile noastre motivatii si sentimente...?

Sansa rara...!

De multe ori am visat cu ochii deschisi si imi imaginam ca as putea face mai mult pentru cei din jur, ca as putea sa fac ceva semnificativ si dupa aceasta sa dispar, sa fug nestiut de nimeni doar cu o satisfactie deplina in suflet... Un vis care a devenit mai real decat am crezut vreodata. Niciodata nu alegem astfel de momente si vin atunci cand ne asteptam cel mai putin. Ieri seara s-a produs in fata mea un accident violent soldat cu o victima cu piciorul zdrobit de motor, picior din care au sarit fragmente mari de os. Din momentul acela nu imi mai aduc aminte decat ca am lasat tot si am sarit spre victima.. Era un baiat disperat, ranit si suferind atroce. L-am imobilizat cervical si am inceput sa vorbesc cu el. Ce poti sa ii spui unui om care isi vede fragmente o bucata de os cazut langa el si care stie prea bine ce e cu piciorul sau. Culmea.. il interesa si motorul. L-am asigurat ca va fi bine si l-am rugat sa ma asculte. Il suspectam si de posibila fractura cervicala si orice miscare neinspirata putea sa il compromita definitiv. Am manusi la mine dar am uitat de ele. Desi m-am pregatit sa nu uit de mine in astfel de momente, n-am reusit nici de data aceasta. Mi-am adus aminte de manusi dupa ce ii imobilizasem deja capul...Cum sa ii dau drumul si sa risc o tragedie ca sa imi pun manusi... hmm.. le-am lasat balta. Apoi am observat benzina cum curgea printre picioarele mele. Motocicleta zacea langa noi... Am urlat la privitori sa incerce cineva sa deconecteze bateria... O scanteie ar fi fost suficient sa complicam situatia si mai mult. Ambulantele rosii au sosit rapid, dar cele cateva minute au fost lungi, foarte lungi pentru baiatul din mainile mele si poate la fel de lungi pentru mine pentru ca eram constient ca cu fiecare secunda lucrurile se complica, plus de asta benzina inca curgea acolo. Ma uitam la fiecare cateva secunde la acea bucata de os sa fiu sigur ca ramane langa noi si o pot recupera ulterior in siguranta. Am auzit binecunoscutele sirene, paramedicii au sarit langa mine. A fost suficient un schimb de priviri si toata lumea a trecut la treaba aplicand manevrele indelung exersate si intotdeauna altfel cand e vorba de un caz real. Deja eram sigur ca va fi bine... Sufentanilul si-a facut efectul si durerea a inceput sa scada... piciorul a fost imobilizat corespunzator si targa era deja pregatita. In cateva minute a fost in ambulanta. M-am intors la locul accidentului si am zarit fragmentul acela de os... M-a frapat ideea ca as fi putut sa uit de el... L-am colectat in vederea reintegrarii. Partile din corpul nostru sunt fara pret... pana la urma trupul este casa sufletului. Un politist a venit pe mine sa ma intrebe detalii. I-am spus ca nu am vazut accidentul si am plecat rapid, fara tam-tam exact asa cum mi-am dorit...nevazut, nestiut, nerecunoscut si extrem de fericit...

M-am informat despre el... am sa il vizitez... sunt sigur ca vom juca un tenis de picior impreuna in viitor. Abia astept...

De ce sa scriu...? si pentru cine...?

Salve... Brusc si neplanificat am decis sa scriu acest blog. Pentru cine...? Pai chiar pentru tine, cel care citesti acum si asta pentru ca sunt lucruri de spus. N-as putea spune ca accidental te poate lovi o inspiratie plina de intelepciune si adevar universal, dar cert este ca daca taci sigur nu te aude nimeni. Nu gasesc nici o rusine sa spun ca ideea nu este originala si ca am fost inspirat. Pana la urma sa copiezi o idee buna nu e un lucru atat de rau... Iubesc oamenii. Sunt eroii mei si despre oameni am sa povestesc si eu. Fiind mic ma visam un cavaler, cu scopuri nobile si cu inima mare dornic sa iubeasca si sa lupte pentru ceea ce iubeste. Inca mai cred in asta si va promit ca am sa iau exemplul acelui baietel mic ce eram eu, cu pantalonasi scurti si un briceag si care avea o inima atat de mare incat il apuca chiuitul de atata bine. Va salut cu drag!