O alta lume... avem voie sa uitam de ea?

De cate ori ne-am intrebat daca lumea pe care o percepem, fie ea cea interioara, fie una din cele exterioare noua chiar exista in felul in care o vedem noi. Si mai ales ceea ce proiectam noi cat de real este si cat de imaginar. Poate imi spuneti ca fiecare isi creaza lumea sa si ca are dreptul sa si-o proiecteze asa cum doreste, dar este asta suficient sa ne degrivam de responsabilitatea fata de acea persoana? Spunea cineva mult mai intelept decat as putea sa fiu eu vreodata ca "Depresia este o alta perspectiva a realitatii si nu o realitate in sine". In dimineatza aceasta am vizitat o astfel de alta lume, teribila, tabu pentru majoritatea, sectia inchisa a spitalului de psihiatrie. Am vazut corpuri care se deplasau clatinat, apatici cu o destinatie de neinteles. Oameni care plangeau si altii care radeau. O femeie m-a impresionat profund. Plangea... plangea de dor... plangea de dorul copilului pe care nu-l mai vazuse de 2 luni. Nebunia rar vine total si lasa o parte importanta a cugetului si sufletului nealterata... Oare cat sufera acea parte? Cum poate sa fie acea senzatie de neputinta combinata cu acea noua lume. De ce ne e totusi asa de usor sa catalogam acel om drept nebun si sa il izolam cu convingerea ca se va face bine si cu asta basta. Oare se va face bine?... Oare acea suferinta prin care trece, acel dor mistuitor de oameni de a simti uman de a fi recunoscut ca om nu distruge si mai mult firava constructie a psihicului?... Acesta este un caz extrem... dar... in viata noastra de zi cu zi... in lumile noastre aparent normale si fata de oamenii pe care ii intalnim cat de umani suntem?... Daca putem sa uitam o astfel de lume atunci cum sa mai pretindem ca respectam si sa tinem cont de lumea fiecaruia din jurul nostru. Oare de cate ori intram cu bocancii in intimitatea altora, orbiti de propriile noastre motivatii si sentimente...?