Nu de multa vreme o fetitza de numai 2 ani, nepotica unei prietene dragi afirma in gura mare "Mie nu imi place de oameni". Noi, ceilalti, unii niste copii nitzel mai mari ce parere avem? Ne plac oamenii? Daca afirmam ca ne plac atunci avem incredere in ei? Daca nu avem incredere in ei putem sa speram ca vom fi vreodata fericiti alaturi de ei si printre ei? Daca NU, atunci avem sanse mari sa NU....Din pacate aici intram intr-un cerc vicios de logica... absolut toata lumea vrea fericirea dar toata lumea sta prost la capitolul incredere si in mai toate cazurile pe buna dreptate. De obicei cand cunoastem o persoana totul merge struna pana la incredere. A nu avea incredere este clar o metoda sigura de protectie dar totodata si o cale la fel de sigura de a pierde sansa de a cunoaste acea persoana in adevarata sa natura. De cate ori nu ne amagim crezand intr-un mod al nostru personal si proiectand lucruri si calitati pe care noi le-am dori sa le regasim acolo si asta de cele mai multe ori fara sa constientizam... Proiectam ce vrem sa vedem si apoi tot noi ne miram de minunea teribila ce ne-a iesit in cale si de sansa extraordinara sa gasim exact persoana care ne place, desavarsita si minunata: PERFECTA!!! Binenteles ca realitatea are bunul obicei sa te readuca in ea si cu cat deviezi mai mult cu atat revenirea este mai violenta, respectiv suferinta mai mare.
Este clar ca atunci cand credem prea mult in cineva riscam sa fim dezamagiti dar alternativa de a nu crede in nimeni nu este de fapt o tortura permanenta? A nu crede in nimeni si a refuza asta pe viitor este un abandon si o decizie luata de genul: "Pe mine nu ma mai intereseaza!" egal cu "Nu vreau sa fiu fericit!".
Increderea este jumatate din drumul spre fericire. Nu este problema celui care are incredere ci a celui care o inseala. Si daca asa stau lucrurile... de ce tot cei inselati se simt rusinati si vinovati...?
Oare cei care ne-au tradat increderea sunt si cei care ar trebui sa se faca responsabili in totalitate de faptele lor?.... E doar vina lor?..... Nicidecum. E si vina noastra.
RăspundețiȘtergereFaptul ca am crezut ca ei se pot autodepasi, nu ii face pasibili de supararea noastra, dimpotriva, pe noi insine ar trebui sa fim suparati pentru ca am lasat la voia intamplarii unele lucruri…am sperat sa nu fie asa, ne-am amagit singuri de atatea ori...... si atunci in subconstientul nostru a ramas o dara de nesiguranta, de neincredere chiar de la inceput.
Din pacate societatea moderna e superficiala si materialista, dornica tot timpul de schimbare, mai mult sau mai putin benefica si constructiva.
Oamenii nu sunt capabili să se cunoască pe ei înşişi, preocupaţi mult mai mult de "a părea" decat de "a fi" si cu atât mai puţin să-i cunoască pe ceilalţi. Asta şi dacă i-ar interesa cu adevărat. Si atunci ar trebui sa ne preocupe mai mult sa cunoastem oameni frumosi, bogati emotional, pt ca ei sunt cei care ne dau incredere. Oamenii frumosi sunt cei care ne hranesc cu o parte din sufletul lor fara ca noi sa le cerem asta. Pe curand
da...nici mie nu imi place de oameni :D
RăspundețiȘtergere