In acorduri...

Intind mana si ridic micutza mandolina din mijlocul mormanului de carti. Suflu praful de pe corpul fragil si o pun pe genunchi... privirea imi aluneca pe corpul ei... peste o suta de ani au trecut de cand lutierul a creat-o din lemn si mult suflet... timpul a insemnat-o... dar ranile ei au fost oblojite la timp. Tastele patinate marturisesc ca s-a cantat mult la ea... Este acel model preferat de calatorii si muzicantii ambulanti care colindau Europa secolului trecut, cantand zi de zi pe strada, la mese si castigandu-si probabil cina de pe acea zi... las mana sa imi alunece... vibreaza ca o fiinta vie... imi amintesc de ziua in care dupa ce am reusit sa o repar impreuna cu Santino si i-am pus corzi chiar acolo in atelier i-am auzit in sfarsit vocea... Santino a exclamat: "ce voce dulce are... te-a asteptat cel putin 50 de ani ca sa o auzi... sa stii ca se bucura acum ca un copil"... Sunt doar pasager in viata ei... o figura care se alatura lungului sir de copii, batrani, orfani, calatori, cersetori, tigani care au cantat cu ea. Un astfel de instrument traieste... are un destin al sau cu o energie interioara teribila sub forma unui corp frumos si fragil... cunoaste, invata, sufera si se bucura... simte si reda plansul si bucuria sufletului omenesc prin muzica. Muzica, frumusetea durerii, insufletirea unei inimi puternice sau eliberarea suferintei iubirii neimpartasite. Nietzsche spunea ca "viata fara muzica ar fi o greseala"... eu...o mangai si ii soptesc: vreau sa cant cu tine si am sa invatz de la tine... ai doar atatea sa imi spui.

Cuvinte mici...

Trenul gonea umpland linistea apusului cu zgomotul sau ritmic. Numai ce iesise din defileu si orizontul s-a deschis permitand orintre dealurile lenese o splendida panorama a apusului. Cat de mare si rosu poate sa fie uneori soarele! Priveam cu indrazneala... scrutam fiecare detaliu cu optimismul omului tanar care are convingerea ca orice este posibil. Tineam in mana dreapta ceea ce atunci era intreaga mea lume. Era frumos si vesnic. Venise momentul... si am promis... cu privirea spre regizorul spectacolului din care deja faceam parte am rostit cu vocea gandului lucruri mari, lucruri posibile si minunate... viata mea capata sens si se inobila. Cavalerul mic devenea unul mare, real... ... Acum... mai aud ceva din muzica trenului si uneori simt mirosul de fier ruginit al vagonului... mi-a ramas promisiunea... inca mi-o tin desi este imposibila... sunt doar un Don Quijote, dar mai fericit decat cei pentru care vorbele sunt spuse doar pentru frumusetea si mirajul lor. Aud: eu nu am incredere in nimeni!... ca si cum ar fi ceva admirabil aici... e atat de simplu sa nu ai incredere si nici sa o pretinzi mai departe... ai dreptul la o abundenta de vorbe goale iar a uita si ignora intregesc firescul adeseori spoit cu stil si eleganta... cuvintele devin mici, goale, fara valoare pe masura acelora ce le spun... spuse de oameni... dar cui?...

Din iubire de oameni...

...e tarziu si stau de ceva timp urmarind miscarea intermitenta a cursorului iar degetele agatza cu greu un capat de gand pe care sa il inoade sub forma de cuvinte. Ni se spune de atata timp "Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti" fara insa a detalia cineva ce inseamna acest lucru... si eu ma intreb cum sa imi iubesc aproapele daca eu n-am habar cum sa ma iubesc pe mine... sau mai rau daca am un sentiment negativ in ceea ce ma priveste? Oare daca ajungi sa te urasti pe tine, poti iubi pe altii...? Cat de putini sunt totusi cei care sa spuna ca nu isi iubesc macar copilul, iubita, parintii si pe altii... si totusi cati dintre acestia macar dau de inteles ca s-ar iubi pe ei cu ceva?... Dar, cum sa te iubesti pe tine insuti? Sa fie convingerea ca multitudinea atributelor ce te definesc sunt minunate?... sau o proiectia pozitiva a propriei persoane?... Avem atata energie incat iubindu-ne pe noi sa mai ramana ceva si pentru aproapele nostru?... Nu vi s-a intamplat niciodata sa analizati un fenomen exterior care sa para clar ca lumina zilei si la implementarea asupra propriei persoane sa esueze lamentabil? De ce iubirea ar face exceptie?... Pare pe departe mult mai clar cum sa iubim decat cum sa ne iubim. Caminante spunea: “Probabil adevarata nefericire nu e sa nu fii iubit, ci sa nu poti iubi”. Ascetii manastirilor spun adesea ca iubirea trebuie inmultita si asta incepand cu primul om pe care il intalnim...fiecare om nou pe care il intalnim in viata noastra devine un candidat la iubire... dar... cum sa iubesti pe cineva pe care nu il cunosti?.. daca ne face rau in final...? daca o sa suferim...? si raspunsul mi-l da un parinte de la manastire: "Draga, pe om daca-l iei de bun, bun il gasesti, si daca-l iei de rau, tot pe acela, si rau il gasesti". Oare cati oameni pe care ii judecam si le atribuim defecte ne par asa doar datorita noua? Toti vorbim de iubire, toti cautam iubire... probabil unii chiar avem impresia ca o si meritam asteptand si cautand te miri pe unde... dar facem ceva pentru asta? Voi ce faceti in afara sa visati, sa sperati si sa va rugati?...

Clipe ratate...

Ma uit la ceas... este 03.45 AM ...ies in curte... nu mai ploua... ma asez alaturi de cei doi colegi intre masinile rosii ce dorm tacute... semne de plecare nu sunt... e liniste... Din patru doar trei sporovaim. Utzu, schiteaza doar zambetul sau strengaresc si nu ar spune macar o vorba... Ma uit la canile noastre... toate trei sunt goale... privirea mi se agata de o mica ciobitura de pe maner... Aud: Te tot uiti la ele goale...! Pffuuu... Las ca pun eu ca pe voi nu ma pot baza! Halal linii 2. In timp ce umple canile cu cola continua: Nu o sa mai aman niciodata sa vad o persoana draga atunci cand aceasta ma cauta... uneori nu avem acel mai tarziu... vedem asta atat de des si tot nu pricepem... liniste... radeam cand i-am spus ca avem toata vara la dispozitie... i-am facut cu mana din ambulanta... a fost ultima data cand l-am vazut... Ne uitam lung in cani... ...si oare ce o fi vrut sa imi spuna?...Utzu surade senin... E prea liniste... doar din cand sfaraie zumzaitul lampilor de veghe ... o alta voce: Am fost invatati sa urmarim viitorul ca pe o stea calauzitoare, sa strabatem paduri intunecoase, sa urcam pante grele fara sa ne luam ochii de la tina noastra. Si pierdem atatea pe drum... abandonam clipe nefolosite... traim in trecut sau in viitor, regretam sau speram...dar,... cu prezentul ce facem?... cata liniste... hai sa mergem toti trei la somn ca nu stim ce ne asteapta mai tarziu... imi e dor de Utzu...

Wonderful myself...

Desi Guyton spune foarte clar ca: "...cel mai puternic agent de feedback hormonal pare a fi colecistokinina(CCK), eliberata din mucoasa jejunala ca raspuns la prezenta lipidelor in chim..." brusc mintea mea in loc sa proiecteze fascinantul peristaltism al intestinelor este napadita de teribilele imagini ale unor monumente de penibilitate al caror erou am fost recent. Pffuuu... si mi-am dat si silinta pentru asta. Si erau exact acele situatii in care chiar am vrut sa fac impresie buna... sa trec drept o persoana decenta dar totusi interesanta, speciala dar cu nitel luciu de grozav... numa bun de pupat pe frunte. Si in timp ce ma desfasuram nu am putut sa nu ma uimesc de naturaletea imbecilitatii mele care specula in forta acesta rara oportunitate. Proportional cu efortul depus crestea si oripilarea mea... Toate tentativele mele de a potrivii lucrurile, de a le drege, de a forta ceva umor au esuat lamentabil...In concluzie: un biet moment... in care reusita mea a fost sa nu fiu eu insumi. N-am vrut s-o dau in bara dar am facut-o foarte creativ iar ca impresie... mediocru, este doar o speranta nejustificata. Fascinant!! ...dar nimeni nu te pregateste pt astfel de socuri. Asa ca stau si ma intreb urmatoarul lucru: Cum facem ca depunem atata efort sa reusim sa nu fim noi cand vrem sa ne cunoasca altcineva? Poate ca nu asteptam sa ne cunoasca si vrem sa le aratam noi tot dintr-odata. Toti cunoastem oameni incantatori si vrem sa ii cucerim. Pai... cu tehnica ratustii cea penibile nu stiu daca merge. Realizezi uimit ca gratioasa lebada ce te vrei a fi nu este decat un gasac jigarit cu macanitul prost. Proiectam inconstient o imagine pe care noi credem pozitiva in viziunea celuilalt si punem osul dar reusim un monument de prostie semnat cu majuscule. De fapt ezitam sa fim noi si incercam o schema de succes: interesant, misterios, curajos, erou lasand firescul acasa... dar.. in final ... suntem doar noi. Oare nu vrem toti sa fim iubiti si apreciati pt ceea ce suntem? Oamenii pe care ii iubesc ii iubesc pt ineditul lor, pt minunea din ei insasi si nu pentru ca sunt frumosi, destepti, talentati sau pt ca corespund unor standarde... nu ii evaluez.. ii iubesc si atat... daca vrem asta si pentru noi de ce depunem tot efortul sa nu fie asa?

Noloc ca-s male...

Trag frana de mana, cobor grabit trantind portiera si intru in curte impleticit in bagaje... Cu grija strang puternic plasa galbena in care plimb respectabilul Guyton cu care am o relatie speciala zilele acestea. Nu apuc sa fac prea multi pasi ca aud o voce cristalina si peltica: Maiuuus, dar tu ce tot cari acolo tiii unde tot mergi?... ca noi giucam tenis. Ridic privirea la timp sa evit mogaldeatza de 3 ani ce a rasarit ca din pamant in fata mea... Pai cu cine joci tenis mai Noah? ... pai cu Maria... si Radu e albitu... Si unde-s mai Noah ca nu-i vad...? Pana sa termin apar de dupa coltz si celelate doua fetze mazgalite de afine. E clar... iar fac astia legea in curte... Si cum jucati voi tenis...? Imi arata, eu comentez, ei raspund si ajungem la polemica... abia o scot la capat... Nu mai fac eu greseala sa ma pun cu grupa mare ca iar pierd... Hai sa ne dam cu bicicleta...dispar toti 3 pe scari la subsol si pana sa ma urnesc in drumul meu aud: Maiuuusss... ne adjutzi?.. ca nu putem ca-s grele si e apa... Las bagajele si cobor... Trag aer in piept... apuc bicicleta Mariei...si pornesc cu ea spetit de povara...ma incalzesc... gafai... ma inrosesc la fata... Maria se uita cu ingrijorare cum picioarele mele prind forme bizare...Ufff... ce grea este...ufffff... in final razbesc cu greu si ma rasplateste cu un chiot puternic de bucurie... ma intorc la baieti... treaba e departe de a fi gata, mai avem de carat. Noah, prinde si tu si hai sa o ducem amandoi ca nu pot singur. Cu fatza grava, prinde ferm pedala stanga si-mi face semn cu capul. Pornim... schimbam priviri... gafaim... nici macar un geamat nu ne scapa... putem... ajungem la scari... mai sunt 5 trepte... continuam... inca un pic... si... ajungem. Noah lasa pedala si imi spune rar si apasat: ....vezi... noloc ca-s male ca nu leuseam...

Cioburi de suflet...

De ce mie? Sa merit asta? Am gresit cu ceva? sunt intrebari ce pornesc suvoi atunci cand linistea fragila a sufletului este sparta violent...urmata apoi de tacere si durere muta... doar e randul tau sa faci urmatoarea mutare, nu?... Unul dupa altul... pe rand... Sa fim fair-play... se practica in sport... putem si in dragoste, nu? Ingerul spledid: Eu am zis ce am avut de spus... Tu: ...inghiti in sec cu gura uscata, paralizat de halucinanta demonstratie de forta... Inebunesti dar nu atat de mult incat sa nu simti totul...e un crud pur si ti se face rau de tine insuti... de ce sa te agiti?... doar e sah mat...minunat... ti se spune suav si cald exact atunci cand nu mai poti face absolut nimic... macar ai dreptul la spasme inutile... intrebi pamantul cu fata ingropata: de unde atat minciuna si perversitate... apoi refuzi sa crezi ca e adevarat dar nu tine... chiar asa este. Dar cum e posibil...? Ai cladit un castel...l-ai cladit cu ce ceea ce ti s-a dat... dar e nisip... incerci disperat sa ii menti forma dar apa curge printre degetele tale antrenand boabele fine lasandu-te cu mainile goale... iubire romantica, suflete pereche, batranei sustinandu-se fericiti, fata din vis...?... o recunoscusem in aceasta lume... am memoria fetzelor, nu ii confund niciodata... dar poate nu e asa...

Iubire de chiar...

E devreme dimineatza, sunt in pat, cu ambele maini sub perna. Ma simt usor gadilat de firavele raze ale diminetii, dar refuz sa ma trezesc. Ca un facut incep sa fiu sacait de flash-uri cu schemele tracturilor cerebelo-cerebro-cerebeloase. Le indepartez cu greu din minte sa mai fur cateva momente de atipeala dulce si linistita. Aproape reusesc, dar linistea este sparta de sunetul crud al alarmei. Pulsul imi sare de la 60 la 180, simt rush-ul de adenalina si uit de mine. Aud voci: Hai sa mergem, avem caz! Sar in bocanci si in urmatorul moment sunt in ambulanta si in timp ce imi pun manusi aud: o fetitza de 7 ani cazuta pe scari... Pffuuu! Sare amorteala de tot, imi inabus reactile firesti de revolta si ma mobilizez: Nu-s aici pentru mine! Ajungem, pacienta noastra, o fiinta plapanda geme si se agita. O monitorizam, e stabila dar ceva nu e in regula. La intrebarea daca a vorbit dupa incident, ni se raspunde ca nu a vorbit niciodata si ca nici nu intelege ceea ce i se spune prezentand un handicap sever neurologic si parintii au avut grija de ea toti acesti 27 de ani. CEEEEEEEEEE? ... cat ati spus...? ma uit la trupul micutz: nu are 7 ani...? NU, are 27 de ani. Parintii plangeau si se vedea pe ei ca acea fiinta firava si chinuita este dragostea lor si isi doresc din tot sufletul sa ii fie bine si sa aibe grija de ea in continuare. 27 de ani!!!....Am fost toti profund miscati. Au devenit eroii mei... Iubirea adevarata in manifestarea ei pura este teribila se impune intotdeauna. Ne miscam rapid in timp ce o linistim pe mama ei care isi frangea mainile de disperare. Nu avem motive sa credem ca nu va fi bine si incercam sa o calmam. Priveam pe drum aceasta copila mult iubita si ma intrebam: Ce stiu eu despre iubire...?

De ce S.M.U.R.D.?

Este o intrebare care mi se pune frecvent si la care se pare ca nu dau un raspuns multumitor niciodata. De ce as face ceva atat de neplacut, violent, periculos ca student voluntar? Oare pentru ca imi place sa vad suferinta altora sau doar pt a face pe interesantul in postura de mare salvator? Unii spun ca sunt facut pentru asta si altii afirma cu tarie ca sunt "dus mai incolo"(aici nici eu nu-s prea sigur).

Nu exista oameni facuti pentru asa ceva, dar exista in fiecare dintre noi acea parte importanta dispusa sa faca ceva atunci cand este nevoie. Toti facem astfel de acte sub diverse forme. Eu nu puteam sa vad sange pana cand am constientizat ca sangele acela apartine cuiva, cuiva care este un copil, un frate, o mama. Suferinta, agonia nu sunt niste fenomene pur si simplu ci sunt manifestari involuntare ale unei persoane in nevoie. Trebuie sa fi nebun sa spui ca iti place suferinta, ca iti place sangele. Credeti-ma ca nu exista nimic placut si nimic nobil in suferinta. Este grea, urata, dureroasa si trista. Oare poate fi ceva mai frustrant sa stii ca asa ceva se intampla oricum si ceea ce faci tu este sa preferi sa te ascunzi in problemele tale de o gravitate discutabila? Cat de putin facem sa ne protejam pe noi si pe cei dragi fara sa mai vorbim despre ceilalti? Recompensa in a face ceva nu sta in ineditul situatiei sau o recunoastere ulterioara ci in starea de bine pe care o simti atunci. Este instant. Privirea unui traumatizat ce isi pune speranta in tine nu poate fi uitata cat si a unui parinte ce isi primeste copilul inapoi. Cum ai putea sa te oripilezi, sa iti permiti sa fi slab, sa gresesti si sa fi impasibil la asta? Nu poti. Si nimeni cu o cat de mica parte de umanitate nu poate sa fie asa. Cred ca va dezamagesc spunand ca nu este nimic extraordinar in a face ceva pentru altul. Nu este acesta un atribut in a fi uman? Nu este unul din principile de baza ale omenirii sa iti iubesti aproapele? Nu este aceasta de fapt normalitatea si nu ineditul si extraordinarul?

"Mie nu imi place de oameni" si increderea in ei.

Nu de multa vreme o fetitza de numai 2 ani, nepotica unei prietene dragi afirma in gura mare "Mie nu imi place de oameni". Noi, ceilalti, unii niste copii nitzel mai mari ce parere avem? Ne plac oamenii? Daca afirmam ca ne plac atunci avem incredere in ei? Daca nu avem incredere in ei putem sa speram ca vom fi vreodata fericiti alaturi de ei si printre ei? Daca NU, atunci avem sanse mari sa NU....Din pacate aici intram intr-un cerc vicios de logica... absolut toata lumea vrea fericirea dar toata lumea sta prost la capitolul incredere si in mai toate cazurile pe buna dreptate. De obicei cand cunoastem o persoana totul merge struna pana la incredere. A nu avea incredere este clar o metoda sigura de protectie dar totodata si o cale la fel de sigura de a pierde sansa de a cunoaste acea persoana in adevarata sa natura. De cate ori nu ne amagim crezand intr-un mod al nostru personal si proiectand lucruri si calitati pe care noi le-am dori sa le regasim acolo si asta de cele mai multe ori fara sa constientizam... Proiectam ce vrem sa vedem si apoi tot noi ne miram de minunea teribila ce ne-a iesit in cale si de sansa extraordinara sa gasim exact persoana care ne place, desavarsita si minunata: PERFECTA!!! Binenteles ca realitatea are bunul obicei sa te readuca in ea si cu cat deviezi mai mult cu atat revenirea este mai violenta, respectiv suferinta mai mare.

Este clar ca atunci cand credem prea mult in cineva riscam sa fim dezamagiti dar alternativa de a nu crede in nimeni nu este de fapt o tortura permanenta? A nu crede in nimeni si a refuza asta pe viitor este un abandon si o decizie luata de genul: "Pe mine nu ma mai intereseaza!" egal cu "Nu vreau sa fiu fericit!".

Increderea este jumatate din drumul spre fericire. Nu este problema celui care are incredere ci a celui care o inseala. Si daca asa stau lucrurile... de ce tot cei inselati se simt rusinati si vinovati...?

"It matters how you're gonna' finish!"

Am ajuns sa cred ca traim intr-o lume in care mult mai multe sunt posibile decat imposibile si asta depinde doar de noi. De cele mai multe ori fugim de aceasta responsabilitate aplicand formula magica: "E soarta" sau "E destinul meu". Sustin sincer ideea ca "Lenea este manifestarea entropiei in natura umana" pentru ca de cele mai multe ori efortul de a ne ridica trebuie depus de noi insine si nu poate face asta pentru noi absolut nimeni, nici macar cei carora le suntem cei mai dragi. Depinde doar de noi si asta in mod sigur nu ne place. Doare, necesita efort, necesita perseverenta, confruntarea cu tine insuti si speranta pozitiva. Va rog daca aveti ceva timp sa urmariti un exemplu admirabil pe care ni-l da Nick Vujicic care desi nu are maini si picioare se ridica deasupra noastra si ne imbratiseaza cu o dragoste care efectiv te nauceste.

Acestea sunt cuvintele sale:

"Sunt momente in viata cand cazi si simti ca nu mai ai puterea sa te ridici. Voi credeti ca aveti speranta? Va spun eu ceva acum: Sunt acum jos, cu fata la pamant si nu am nici brate, nici picioare. Ar trebui sa fie imposibil pentru mine sa ma ridic.Dar...NU ESTE!! Vedeti... Voi incerca si de 100 de ori sa ma ridic si probabil voi cadea. Dar atunci cand cad si renunt credeti ca as avea vreo sansa sa ma mai ridic vreodata?... NICI UNA. De aceea atunci cand cad incerc din nou si mai incerc si incerc in continuare pentru ca vreau sa va spun asta: nu aici este sfarsitul. Ceea ce conteaza este cum finalizezi... si in mod sigur daca veti incerca veti gasi puterea sa va ridicati."





Putem sa indraznim sa spunem ca am incercat de prea multe ori?

"You can't give a hug without getting a hug"

De cate ori vi s-a intamplat sa vi se ceara o imbratisare de catre o persoana care avea nevoie? Spuneti drept: Ati oferit acea imbratisare fara sa ezitati si sa analizati macar nitel motivul acelei "ciudate" cerinte? Se spune ca o imbratisare este ca un bumerang si in momentul in care ai oferit-o se intoarce inapoi la tine. Matematic vorbind nu ai cum sa iesi pe minus. Cam ceva de genul acesta imi trecea mie prin minte astazi cand una din colegutzele mele mi-a cerut sa o imbratisez. Era emotionata si cu lacrimi in ochi. Poate ca multi ar spune ca este un gest de slabiciune sau de atitudine femeiasca dar eu cred mai degraba ca este un act de mare curaj. Sa iti exprimi sentimentele cu sinceritate, sa ceri un sprijin si sa vrei sa simti pe cineva alaturi este admirabil. Nu cred ca este nimeni care sa nu fi avut macar odata nevoia de a fi strans in brate si a sfarsit incovrigat strangandu-se neputincios pe sine. Poate ca pozitia acea stransa cu bratele incrucisate a oamenilor tristi este de fapt o tentativa disperata de a strange si a fi strans in brate. Matematica am facut-o... stim ca nu avem cum sa iesim pe minus... dar... de ce ne este inca greu sa o facem?

O alta lume... avem voie sa uitam de ea?

De cate ori ne-am intrebat daca lumea pe care o percepem, fie ea cea interioara, fie una din cele exterioare noua chiar exista in felul in care o vedem noi. Si mai ales ceea ce proiectam noi cat de real este si cat de imaginar. Poate imi spuneti ca fiecare isi creaza lumea sa si ca are dreptul sa si-o proiecteze asa cum doreste, dar este asta suficient sa ne degrivam de responsabilitatea fata de acea persoana? Spunea cineva mult mai intelept decat as putea sa fiu eu vreodata ca "Depresia este o alta perspectiva a realitatii si nu o realitate in sine". In dimineatza aceasta am vizitat o astfel de alta lume, teribila, tabu pentru majoritatea, sectia inchisa a spitalului de psihiatrie. Am vazut corpuri care se deplasau clatinat, apatici cu o destinatie de neinteles. Oameni care plangeau si altii care radeau. O femeie m-a impresionat profund. Plangea... plangea de dor... plangea de dorul copilului pe care nu-l mai vazuse de 2 luni. Nebunia rar vine total si lasa o parte importanta a cugetului si sufletului nealterata... Oare cat sufera acea parte? Cum poate sa fie acea senzatie de neputinta combinata cu acea noua lume. De ce ne e totusi asa de usor sa catalogam acel om drept nebun si sa il izolam cu convingerea ca se va face bine si cu asta basta. Oare se va face bine?... Oare acea suferinta prin care trece, acel dor mistuitor de oameni de a simti uman de a fi recunoscut ca om nu distruge si mai mult firava constructie a psihicului?... Acesta este un caz extrem... dar... in viata noastra de zi cu zi... in lumile noastre aparent normale si fata de oamenii pe care ii intalnim cat de umani suntem?... Daca putem sa uitam o astfel de lume atunci cum sa mai pretindem ca respectam si sa tinem cont de lumea fiecaruia din jurul nostru. Oare de cate ori intram cu bocancii in intimitatea altora, orbiti de propriile noastre motivatii si sentimente...?

Sansa rara...!

De multe ori am visat cu ochii deschisi si imi imaginam ca as putea face mai mult pentru cei din jur, ca as putea sa fac ceva semnificativ si dupa aceasta sa dispar, sa fug nestiut de nimeni doar cu o satisfactie deplina in suflet... Un vis care a devenit mai real decat am crezut vreodata. Niciodata nu alegem astfel de momente si vin atunci cand ne asteptam cel mai putin. Ieri seara s-a produs in fata mea un accident violent soldat cu o victima cu piciorul zdrobit de motor, picior din care au sarit fragmente mari de os. Din momentul acela nu imi mai aduc aminte decat ca am lasat tot si am sarit spre victima.. Era un baiat disperat, ranit si suferind atroce. L-am imobilizat cervical si am inceput sa vorbesc cu el. Ce poti sa ii spui unui om care isi vede fragmente o bucata de os cazut langa el si care stie prea bine ce e cu piciorul sau. Culmea.. il interesa si motorul. L-am asigurat ca va fi bine si l-am rugat sa ma asculte. Il suspectam si de posibila fractura cervicala si orice miscare neinspirata putea sa il compromita definitiv. Am manusi la mine dar am uitat de ele. Desi m-am pregatit sa nu uit de mine in astfel de momente, n-am reusit nici de data aceasta. Mi-am adus aminte de manusi dupa ce ii imobilizasem deja capul...Cum sa ii dau drumul si sa risc o tragedie ca sa imi pun manusi... hmm.. le-am lasat balta. Apoi am observat benzina cum curgea printre picioarele mele. Motocicleta zacea langa noi... Am urlat la privitori sa incerce cineva sa deconecteze bateria... O scanteie ar fi fost suficient sa complicam situatia si mai mult. Ambulantele rosii au sosit rapid, dar cele cateva minute au fost lungi, foarte lungi pentru baiatul din mainile mele si poate la fel de lungi pentru mine pentru ca eram constient ca cu fiecare secunda lucrurile se complica, plus de asta benzina inca curgea acolo. Ma uitam la fiecare cateva secunde la acea bucata de os sa fiu sigur ca ramane langa noi si o pot recupera ulterior in siguranta. Am auzit binecunoscutele sirene, paramedicii au sarit langa mine. A fost suficient un schimb de priviri si toata lumea a trecut la treaba aplicand manevrele indelung exersate si intotdeauna altfel cand e vorba de un caz real. Deja eram sigur ca va fi bine... Sufentanilul si-a facut efectul si durerea a inceput sa scada... piciorul a fost imobilizat corespunzator si targa era deja pregatita. In cateva minute a fost in ambulanta. M-am intors la locul accidentului si am zarit fragmentul acela de os... M-a frapat ideea ca as fi putut sa uit de el... L-am colectat in vederea reintegrarii. Partile din corpul nostru sunt fara pret... pana la urma trupul este casa sufletului. Un politist a venit pe mine sa ma intrebe detalii. I-am spus ca nu am vazut accidentul si am plecat rapid, fara tam-tam exact asa cum mi-am dorit...nevazut, nestiut, nerecunoscut si extrem de fericit...

M-am informat despre el... am sa il vizitez... sunt sigur ca vom juca un tenis de picior impreuna in viitor. Abia astept...

De ce sa scriu...? si pentru cine...?

Salve... Brusc si neplanificat am decis sa scriu acest blog. Pentru cine...? Pai chiar pentru tine, cel care citesti acum si asta pentru ca sunt lucruri de spus. N-as putea spune ca accidental te poate lovi o inspiratie plina de intelepciune si adevar universal, dar cert este ca daca taci sigur nu te aude nimeni. Nu gasesc nici o rusine sa spun ca ideea nu este originala si ca am fost inspirat. Pana la urma sa copiezi o idee buna nu e un lucru atat de rau... Iubesc oamenii. Sunt eroii mei si despre oameni am sa povestesc si eu. Fiind mic ma visam un cavaler, cu scopuri nobile si cu inima mare dornic sa iubeasca si sa lupte pentru ceea ce iubeste. Inca mai cred in asta si va promit ca am sa iau exemplul acelui baietel mic ce eram eu, cu pantalonasi scurti si un briceag si care avea o inima atat de mare incat il apuca chiuitul de atata bine. Va salut cu drag!